GONOCOCUL (Neisseria gonorrhoeae)
PRELIMINARII
Neisseria gonorrheoae face parte din grupul Neisseria, alaturi de Neisseria meningitidis, fiind implicata în determinarea
uneia dintre cele mai frecvente boli cu transmitere sexuala (BTS): gonoreea (blenoragia) sau sculamentul.
TIPURI
Variabilitatea antigenica a gonococului este foarte mare, aceasta determinând existenta a peste un milion de variante.
EPIDEMIOLOGIE
Exista 2 forme de transmitere: pe orizontala, prin contact sexual neprotejat si pe verticala, de la mama la fat în timpul nasterii naturale. Este patogen prin capacitatea sa de multiplicare la poarta de intrare, invazivitatea fiind redusa. Receptivitatea este aceeasi, indiferent de vârsta, iar sursa este reprezentata de omul bolnav.
MORFOLOGIE
Coci Gram-negativi reniformi, dispusi în diplo (cu diametrele mari fata în fata, înconjurati de o capsula), imobili, nesporulati. Diametrul lung este de 1,5 µ, iar cel scurt de 1 µ.
CARACTERE BIOCHIMICE SI DE CULTURĂ
Sunt bacterii oxidazo-pozitive, care nu fermenteaza maltoza. Mediul de cultura pentru gonococ este mediul Thayer Martin.
REZISTENTĂ
Gonococul este sensibil la uscaciune si la frig, deci putin rezistent în mediul extern. Peste 90% dintre gonococi sunt sensibili la penicilina.
ANTIGENE
Are antigene capsulare si Ag O din perete (exotoxina care se pune în libertate dupa moartea bacteriei).
Proteinele de pe suprafata externa a membranei sunt implicate în patogeneza germenului: OMP I (antigen folosit în serotipare), proteine Opa (confera variabilitatea antigenica si capacitatea de aderare), proteaze IgA1 (participa la patrunderea si colonizarea intracelulara).
BOLI PRODUSE DE GONOCOC
La nivelul tractutului uro-genital, gonococul poate determina:
> la femei: uretrite, cervivite, anexite (salpinigite, ooforite), metrite, peritonite, proctite
> la barbati: uretrite, prostatite, epididimite
Gonococul poate disemina pe cale hematogena si determina endocardita sau artrita. Daca infectiile acute nu sunt depistate si tratate la timp, acestea se pot croniciza.
În cazul transmiterii infectiei pe verticala (de la mama la fat, în timpul nasterii pe cale naturala), gonococul poate determina oftalmia nou-nascutului (conjunctivita purulenta), care netratata duce la orbire permanenta. În afara contactului sexual, care reprezinta forma cea mai frecventa de transmitere a infectiei, în conditii de igiena precara, gonococul se poate transmite le fetite, putând determina vulvo-vaginita.
DIAGNOSTIC DE LABORATOR
i) Diagnostic bacteriologic
Este recomandat în faza acuta a bolii si consta în efectuarea a doua frotiuri, unul colorat Gram, iar celalat cu albastru de metilen. Tehnicile dezvoltate recent utilizeaza imunoflorescenta si coaglutinarea, folosind anticorpi monoclonali pentru proteina majora de la nivelul suprafetei externe a membranei celulare, Por. Detectarea directa în probe de puroi si secretii este posibila prin utilizarea unui test ELISA sau prin ecidentierea secventelor ADN specifice gonococului.
ii) Diagnostic imunologic
Se face de obicei în cazul infectiilor cronice, pe baza reactiei de fixare a complementului (RFC).
TRATAMENT
Antibioticul de electie este reprezentat de penicilina, desi în ultima perioada s-au dezvoltat culturi penicilino-rezistente. Din acesta cauza, în cazurile de gonoree necomplicata se folosesc cefalosporine de generatia a IIIa (ceftriaxona), administrate în doza unica. De asemenea, rezultate multumitoare au fost obtinute prin administrarea unei singure doze de fluorochinolone (ciprofloacin sau ofloxacin).
Nu exista o profilaxie specifica pentru persoanele cu risc crescut de a dobândi infectia, deoarece variabilitatea antigenica a gonococului este mare. În scopul micsorarii raspândirii gonoreei, este de preferat depistarea si tratarea precoce a acesteia, dar si folosirea prezervativului în timpul contactelor sexuale.
Profilaxia locala se face la nou-nascuti si consta în administrarea de nitrat de argint sau unguente cu tetraciclina sau eritromicina pe pleoape.