Hepatita virala C

HEPATITA VIRALÃ C

VIRUSUL HEPATITIC C (VHC)

Este un virus ARN din familia flavivirusurilor, anvelopat, care prezinta 6 genotipuri majore (I-VI) si peste 50 subtipuri. Datorita marei variabilitati a virusului (asigurata de regiunea 5' a genomului), nu exista un vaccin împotriva hepatitei C, iar raspunsul imun al gazdei este ineficient. Cu toate ca multiplicarea VHC se face doar în organismele vii, virusul poate supravietui în mediul extern la temperatura camerei între 16 ore si 14 zile.

Factorii de risc pentru transmiterea VHC sunt: transfuziile sangvine, administrarea intravenoasa de droguri, profesia (cadre medicale), tratamente cosmetice (manichiura, pedichiura), stomatologice si chirurgicale cu instrumente nesterile, contactul sexual neprotejat.

HEPATITA C

Ca si celelalte hepatite virale (A,B,D,E,G), cea cauzata de virusul C consta într-o inflamatie a parenchimului hepatic, care altereaza functionalitatea ficatului. Dintre toate virusurile hepatitice, doar B si C pot croniciza si pot cauza ciroza. Virusul hepatitic C (VHC) a fost identificat pentru prima data abia în 1989.

Pe lânga mecanismul direct citopatic, se considera ca în patogeneza infectiei cu VHC apar si leziuni necroinflamatorii mediate imun si procese autoimune mediate viral.

Majoritatea contactelor infectante cu VHC sunt asimptomatice sau paucisimptomatice (simptomatologie minora, nespecifica); rareori pacientul se prezinta la medic cu un tablou clinic de hepatita acuta. De aceea si identificarea precoce a infectiei cu VHC este dificila.

Dupa infectia acuta, la 80% dintre pacienti apare cronicizarea, si la un sfert dintre acestia se dezvolta ciroza. Alterarea ireversibila a arhitecturii hepatice cu aparitia fibrozei si a nodulilor de regenerare apare la circa 10-15 ani de la infectia cu VHC. În 5% dintre cazuri, infectia cronica cu VHC degenereaza în cancer hepatic.

CÃI DE TRANSMITERE A VHC

Spre deosebire de VHA, care se transmite pe cale digestiva, VHC se transmite prin contact cu sânge sau fluide corporale infectate.

Înainte de 1990 sângele pentru transfuzii nu era controlat pentru VHC (deoarece virusul nu fusese înca identificat), de aceea hepatita post-transfuzionala care aparea la unii pacienti era cu siguranta o hepatita acuta cu VHC. Riscul actual de infectie cu VHC este de 1:1.000.000. Aceasta posibilitate minima de a contacta virusul C nu poate fi exclusa deoarece donatorii pot fi în fereastra imunologica (interval de timp dintre momentul infectarii si momentul în care pot fi detectati anticorpi în sânge, care poate fi între câteva saptamâni si câteva luni) în momentul recoltarii, astfel ca analiza sângelui pentru VHC poate fi negativa.

Alte categorii la risc sunt reprezentate de pacientii care fac hemodializa, personalul medical (prin întepare sau taiere accidentala cu instrumentar care are sânge infectat pe el), toxicomanii care folosesc în comun seringi sau ace (rata de infectie 90%), detinutii (care îsi administreaza adesea droguri intravenoase), la hemofilici (care primesc produse de sânge).

Transmiterea se poate face si:

> prin contact sexual: risc de 2-3% pentru cei cu partener sexual unic si de 4-6% pentru cei cu parteneri sexuali multipli

> maternofetal: riscul este mai scazut fata de VHB, fiind de aproximativ 3-5%, si depinde de viremia materna; transmiterea se poate face atât în timpul sarcinii, cât si la nastere, indiferent daca este naturala sau se practica cezariana.

> interventii stomatologice si chirurgicale în care se folosesc intrumente nesterile

> tratamente cosmetice (manichiura, pedichiura) cu instrumente nesterile

> prin ace de acupunctura infectate

> tatuaje, piercing în care se refoloseste intrumentarul fara a fi sterilizat

> folosirea în comun a obiectelor de igiena personala (aparate de barbierit, forfecute, periute de dinti)

> teoretic este posibila si transmiterea prin alaptare (riscul depinzând de viremia materna), însa actualmente nu exista o recomandare privind abtinerea de la alaptare. Mamele cu hepatita virala C trebuie sa întrerupa însa alaptarea daca apar leziuni sau sângerari la nivelul areolei.

Desi numarul cazurilor de infectie cu VHC datorita administrarii de droguri intravenoase este în continua crestere, principalele cauze de infectare sunt reprezentate de transfuzii de sânge înainte de 1990, proceduri stomatologice, chirurgicale si cosmetice cu instrumentar nesteril.

Virusul hepatitic C nu se transmite prin stranut, tuse, îmbratisare, sarut, folosirea în comun a tacâmurilor si paharelor, folosirea toaletelor sau telefoanelor publice. Persoanele purtatoare de VHC nu trebuie stigmatizate, concediate sau excluse din viata sociala.

Deoarece nu exista un vaccin împotriva VHC, singura metoda prin care se poate preveni infectia este respectarea întocmai a masurilor de igienico-sanitare: folosirea pentru o singura persoana a acelor si seringilor de unica folosinta, utilizarea prezervativului la fiecare contact sexual cu parteneri instabili, evitarea efectuarii de tatuaje, piercing-uri sau tratamente cosmetice în saloane dubioase, folosirea individuala a instrumentelor de igiena personala (aparat de ras, periuta de dinti, trusa de manichiura), evitarea drogurilor injectabile, folosirea de catre personalul medical a manusilor sterile la fiecare procedura care implica contact cu sânge sau fluide corporale.

SIMPTOMELE HEPATITEI VIRALE C

Majoritatea pacientilor infectati cu VHC sunt complet asimptomatici sau prezinta simptome usoare, nespecifice si intermitente. Exista 2 forme de boala în infectia cu VHC:

> hepatita acuta cu virus C: tablou pseudogripal - astenie, febra, transpiratii nocturne, tulburari digestive (inapetenta, greata, varsaturi, diaree, dureri abdominale), icter, modificãri ale culorii urinii si scaunului, cefalee, somnolenta, dureri musculare, dureri articulare.

> hepatita cronica cu virus C: oboseala, febra, manifestari digestive (inapetenta, greata, varsaturi, indigestie), dureri musculare si articulare, cefalee, depresie, tulburari cognitive, probleme de concentrare, confuzie, ameteala, alternanta a starii psihoafective.

Examenul clinic poate fi normal sau poate releva hepatomegalie (marirea ficatului) si semne cutanate: stelute vasculare - formatiuni vasculare cu aspect stelat, care se golesc la digitopresiune si se reumplu la înlaturarea presiunii, eritem palmar - roseata în zona tenara si hipotenara de la nivelul palmei.

Progresia bolii este silentioasa, astfel ca descoperirea ei se face adesea tardiv, când pacientul se prezinta la medic pentru complicatiile hepatitei cronice cu VHC: manifestari de ciroza hepatica, cancer hepatic sau insuficienta hepatica.

Hepatita cronica virala se asociaza frecvent cu manifestari extrehepatice: renale (glomerulonefrita membranoasa si proliferativa, nefropatii interstitiale, tubulopatii), vasculite (crioglobulinemie, poliarterita nodoasa), cutanate (porfiria cutanea tarda, lichen plan), hematologice (anemie aplastica, purpura trombocitopenica, limfoame), endocrinologice (tiroidita autoimuna, diabet zaharat), sindrom Sjogren, fibroza pulmonara, manifestari reumatismale si neurologice.

DIAGNOSTIC

Diagnosticul hepatitei virale C se pune prin evidentierea prezentei virusului în organism. Cel mai frecvent recomandarea markerilor virali se face dupa ce la analizele de rutina se constata o crestere a transaminazelor hepatice (GOT/AST si GPT/ALT).

Prezenta virusului în sângele pacientului se poate face indirect - prin determinarea anticorpilor anti-VHC sau direct - prin determinarea ARN-ului viral (prin PCR). Uzual, depistarea infectiei cu VHC se face prin metoda indirecta. Daca în sânge nu exista anticorpi anti-VHC probabilitatea ca pacientul sa nu aiba infectia este de 99%: în 1% din cazuri este posibil ca infectia sa fie oculta (pacientul poate fi în fereastra imunologica) - caz în care virusul poate fi identificat doar prin determinarea viremiei (ARN viral). Fereastra imunologica poate fi de câteva luni sau, la 5-10% dintre pacienti, de câteva luni.

Evaluarea evolutiei hepatitei cronice virale de tip C se face prin punctie-biopsie hepatica, care cuantifica gradul de fibroza si de activitate necroinflamatorie pe baza unor scoruri (Metavir, Knodell, Ishak).

TRATAMENT

Tratamentul hepatitei virale de tip C se face cu interferon alfa (actualmente sub forma PEG-ilata, care permite administrarea o data pe saptamâna) si ribavirina. Combinatia dintre cele doua medicamente determina un raspuns viral sustinut la 50-80% dintre pacienti. Terapia este considerata eficienta atunci când se constata absenta ARN-VHC (care atesta disparitia multiplicarii virusului) si normalizarea transaminazelor la 6 luni de la initierea ei. În România, tratamentul antiviral în hepatita de tip C se face în cadrul unui program national. Chiar si în urma tratamentului, virusul poate ramâne cantonat, într-o forma latenta, la nivelul celulelor hepatice si se poate reactiva în perioadele de imunodepresie.

Pe lânga tratamentul medicamentos, pacientii trebuie sa urmeze si o dieta stricta fara alcool, cafea, tutun sau alte hepatotoxice (ciuperci) si saraca în grasimi.